În general, metodele de prevenire a coroziunii pot fi împărțite în două categorii principale:
1. Selectarea corectă a materialelor rezistente la coroziune și alte măsuri preventive.
2. Alegerea unor operațiuni de proces și structuri de echipamente rezonabile.
Respectarea cu strictețe a reglementărilor de proces în producția chimică poate elimina fenomenele de coroziune inutile. Cu toate acestea, chiar dacă se utilizează materiale rezistente la coroziune de înaltă calitate, procedurile operaționale necorespunzătoare pot duce la coroziune severă.
1. Inhibitori anorganici de coroziune
De obicei, adăugarea unei cantități mici de inhibitori de coroziune într-un mediu coroziv poate încetini semnificativ coroziunea metalelor. Acești inhibitori sunt în general clasificați în trei tipuri: inhibitori anorganici, organici și în fază de vapori, fiecare cu mecanisme distincte.
• Inhibitori anodici (încetinesc procesul anodic):
Acestea includ oxidanți (cromați, nitriți, ioni de fier etc.) care promovează pasivizarea anodică sau agenți de filmare anodică (alcali, fosfați, silicați, benzoați etc.) care formează pelicule protectoare pe suprafața anodului. Aceștia reacționează în principal în regiunea anodică, sporind polarizarea anodică. În general, inhibitorii anodici formează o peliculă protectoare pe suprafața anodului, care este foarte eficientă, dar prezintă un anumit risc - o doză insuficientă poate duce la o acoperire incompletă a peliculei, lăsând mici zone expuse de metal gol cu o densitate mare de curent anodic, ceea ce face ca apariția coroziunii prin pitting să fie mai probabilă.
• Inhibitori catodici (acționează asupra reacției catodice):
Exemplele includ ionii de calciu, zinc, magneziu, cupru și mangan, care reacționează cu ionii de hidroxid produși la catod pentru a forma hidroxizi insolubili. Aceștia formează pelicule groase pe suprafața catodului, blocând difuzia oxigenului și crescând polarizarea concentrației.
• Inhibitori mixți (suprimă atât reacțiile anodice, cât și cele catodice):
Acestea necesită determinarea experimentală a dozei optime.
2. Inhibitori organici de coroziune
Inhibitorii organici acționează prin adsorbție, formând o peliculă invizibilă, cu grosime moleculară, pe suprafața metalică, care suprimă simultan atât reacțiile anodice, cât și pe cele catodice (deși cu o eficacitate variabilă). Inhibitorii organici comuni includ compuși care conțin azot, sulf, oxigen și fosfor. Mecanismele lor de adsorbție depind de structura moleculară și pot fi clasificate astfel:
· Adsorbție electrostatică
· Adsorbție chimică
· adsorbție prin legături π (electroni delocalizați)
Inhibitorii organici sunt utilizați pe scară largă și se dezvoltă rapid, dar au și dezavantaje, cum ar fi:
· Contaminarea produsului (în special în aplicațiile legate de alimente) - deși benefică într-un anumit domeniu
stadiul de producție, acestea pot deveni dăunătoare în altul.
·Inhibarea reacțiilor dorite (de exemplu, încetinirea îndepărtării peliculei în timpul decapării cu acid).
3. Inhibitori de coroziune în fază de vapori
Acestea sunt substanțe foarte volatile care conțin grupări funcționale inhibitoare de coroziune, utilizate în principal pentru a proteja piesele metalice în timpul depozitării și transportului (adesea în formă solidă). Vaporii lor eliberează grupări inhibitoare active în umiditatea atmosferică, care apoi se adsorb pe suprafața metalului pentru a încetini coroziunea.
În plus, sunt inhibitori de adsorbție, ceea ce înseamnă că suprafața metalică protejată nu necesită îndepărtarea prealabilă a ruginii.
Data publicării: 09 oct. 2025